In oglinda

stateam si ma uitam ...

Mi-am adus aminte astazi, datorita frigului, de o gaura. Cea din plaman. A fost acum ... 5 ani ... parca ... Ce mult a tecut. Inca o mai simt din cand in cand. E acolo oricat as vrea uit sa chinul prin care am trecut. Transpiratie continua. Oboseala cronica. Respiratie ca a unui bolnav de cancer la plaman. Nici nu-i de mirare. Ramasesem fara o bucata din mine - plamanul drept. Mic si stafidit cu o bula mare de aer intre pleura si plaman apasand pe el.

De fiecare data cand ridic mana imi aduc aminte ca am fost la 2-3 zile sa nu mai respir. Mare branza as putea spune acum. Poate ca ar fi fost mai ... interesant ...

Doctorul m-a tratat cu o raceala demna de un gropar care sapa mereu fara sa se uite la ce les mai arunca inauntru. Imaginea umbrelor doctorului si asistentei proiectate pe faianta alba din sala de operatie imi e vie in minte. Si senzatia de gol cand mi-a spart toracele cu unealta in forma de surubelnita, printr-o lovitura, as putea spune barbara, cu podul palmei, ma urmareste si astazi. Pe vremea aceea eu le spuneam celor din jur ca totul o sa fie bine - eu ii reparam pe ei - chiar si atunci cand picam din picioare de durere sau cand tuseam pana lesinam.

Parca il vad pe Matza galben ca lamaia, Cremer alb, de nu-l distingeai de varul de pe perete si Brio care nici macar nu a putut sa intre in salon :) Haideti mai baieti ! Nu a fost nimic serios : doar 30 de centimetri de cauciuc perforat incalcit in jurul plamanului aproape mort. Si ce daca iesea 10 cm din mine de parca eram un robotel? Macar nu il conectam la aparatul de drenat cand erati voi acolo. Va multumesc! Asa cum ii multumesc si Alexandrei care era mai moale ca untul cand ma vedea. Si normal, ca de fiecare data, parintilor mei.

Am reusit sa trec mai departe. Doua saptamani imobilizat la pat; o luna in care nu am avut curajul sa ridic mana dreapta; o luna in care am ridicat doar cana cu apa; o luna la care am lucrat la imi aduce inapoi umarul in pozitia normala; o alta in care am facut exercitii si am ridicat o sticla cu suc; si o ultima in care am avut curaj sa joc volei la Ienachita cu Malin.

Ciudat este ca inca de atunci aveam o atractie ciudata catre durere. Toti se speriau pe cand eu abia asteptam sa vad care este urmatoarea senzatie pe care o voi trai. Durerea era de urmarit cum evolueaza. Transformarea ei ducea la senzatii fantastice. Reuseam sa simt parti din corp de care nu eram constient pana atunci. Ba chiar am ajuns sa simt drenul moale lipit de coaste; asta dupa prima saptamana cand nu am mai lesinat din cauza tusei ;) .

Dupa 6 luni eram ca nou. Aproape. Mereu am urmarit cicatricea ramasa in urma operatiei. Mereu am retrait senzatiile cu aceasi intensitate. Niciodata nu am uitat cum a fost. Durere si placere, sau curiozitate, in acelasi timp. Urma a ramas si nu se poate sterge.

Si acum, la o gramada de timp dupa, inca mai iau medicamente pentru a-mi trata boala. Se pare ca uneori traiesti cu ea o viata intreaga. E Gras ? E ca dracu. Mereu precaut sa nu revina. Mereu cu ochii in patru dupa un miros dubios. Mereu atent la calendar. Mereu atent la primavara.

Se spune ca toate lucrurile se intampla cu un scop anume si ca tot raul e spre bine.
Bun! Dar chiar trebuie sa se intample ? Din nou ?